Mare mizerie o sa iasa din totalul cuvintelor mele,insiruite aici. Si asta pentru ca nu am cea mai buna dispozitie. De ce nu am cea mai buna dispozitie? Pentru ca traiesc intr-o lume de rahat, plina de oameni de rahat, eu fiind lider la capitolul asta. Ma tot uit in stanga si e acolo un butonel mic pe care scrie “Muta la gunoi”. Si cam de 2 ori pe minut ma gandesc sa il apas. Cat de tare ar fii sa poti “Muta la gunoi” toti idiotii din jur, toate chestiile de rahat cu care avem tendinta sa ne umplem viata, toti oamenii lipsiti de consistenta de care inevitabil ne lovim zilnic. Cum ar arata viata noastra daca totul s-ar rezuma la un simplu click al mouse-ului?  Renunt….voi reveni…

Exista pe lume mai multe tipuri de oameni. Oamenii catalogati generic drept “prosti” formeaza primul tip. Fiecare dintre noi sunt convins ca are in lista lui de cunostinte cel putin o persoana pe care o poate numi, fara strangere de inima, prost. Ciudat este ca si acea persoana la randul ei are in lista de cunostinte un asemenea specimen. Privit din exterior, aceasta legatura continua intre prostul meu, prostul prostului si asa mai departe incepe sa ma puna pe ganduri. E destul de clar ca aceasta catalogare generica nu acopera perfect arealul de stupiditate existenta.

O alta varianta ar fi prostii general acceptati. Din aceasta specie fac parte cei care poarta aceasta eticheta in mai multe liste de cunostinte. Acesta e prostul universal valabil, am putea spune. Cel care sfideaza orice limita a bunului simt, tiranul prostiei, dictatorul imbecilitatii, despotul retardului. Dar, din nou, privit din exterior, chiar si acest tip de specimen este mai mult ca sigur bine vazut in macar o lista de cunostinte.

Probabil ca o sa va intrebati de ce am inceput acest post cu peioratia despre oamenii prosti. Sincer sa va spun, nu am un raspuns precis la intrebarea asta, dar de cateva zile incerc sa gasesc definitia prostiei absolute, a omului in stare pura de prostie. Ne lovim zilnic de aceasta problema, in trafic, pe strada, la job, oriunde. Instantaneu, la orice randez-vous cu aceast tip de specie umana, prostul, mintea noastra refuza sa mai analizeze orice fel de legatura logica intre faptele sau spusele acestuia si realitatea. Il catalogam scurt drept prost si ne vedem in continuare de treaba, asta inseninandu-ne oarecum ziua si detensionand momentul.

Preferam sa etichetam repede si sa trecem mai departe, fiind zilnic intr-o continua alergare dupa acel “ceva” care sa ne asigure linistea interioara. Si daca asta inseamna sa aruncam in stanga si in dreapta cu cuvantul “prostule”, ei bine, asta e…:) De ceva vreme, am incercat sa limitez etichetarea si sa caut substratul problemei. Iata la ce concluzii am ajuns: definitia generala a prostiei nu e una universal valabila. DEX-ul ne spune ca prostia e, citez:  ” 1. Starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură, starea omului prost; (concr.) faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare. .” Si daca nu vorbele, faptele sau comportamentul ne duce cu gandul la etichetarea noastra. Daca e vorba doar de fata omului, de felul cum se imbraca, cum merge…. Ok, imbracatul, mersul sunt fapte, dar nu cred ca la asta se refera definitia.

Mergand mai departe cu cercetarea, am incercat sa vad ce gandeau vechii intelepti despre prostie. Esop, de exemplu, folosea fabulele pentru a scoate in evidenta prostia omeneasca. Incerca astfel sa lase la latitudinea cititorului etichetarea exacta, stimulandu-i doar curiozitatea si capacitatea de procesare a informatiilor. Mai tarziu, Caragiale folosea schitele si nuvelele sale in acelasi scop, dar fara sa puna punctul pe i, fara sa ii numeasca direct prosti, lipsiti de caracter sau de educatie. De ce?

Pentru ca difinitia prostia, in viziunea mea, variaza in functie de punctul de vedere, de educatia primita de observator, de stilul de viata, de dorinte, sperante, visuri si impliniri. Ce poate insemna extrema prostie pentru unul, e perfect normal pentru celalalt.

Ok, si acum sunt gata:

Prostie: 1. Ansamblu de fapte, vorbe, manifestari, comportamente, exprimari ale unui caracter, care in viziunea unui observator externe, nu se pliaza perfect cu viziunile sale asupra vietii.  2. Ansamblu de manifestari neconforme tiparelor zilnice, care ies din cotidianul actiunilor obisnuite, manifestari incoerente sau incomplet exprimate de catre un caracter in relatie directa cu unul sau mai multe caractere observator.

Concluzia mea e simpla… Fiecare din noi e prost in ochii cel putin unuia din lista noastra de cunostinte.

Did I ask too much, more then a lot? You gave me nothing, now it’s all I’ve got… Sau, mai bine… And so it is, just like you said it would be, life goes easy on me, most of the time. Stii, ma intreb de multe ori, care ar fii primul lucru pe care l-as putea face daca as putea calatori inapoi in timp. Unde m-as duce? Care sa fie primul lucru pe care as dori sa-l schimb. Filfizonii vor spune desigur ca vor incerca sa-l omoare pe Hitler la nastere sau o chestie de asta. Eu ma rezum la viata mea, gri- exact ca reclama aia la detergentul ala smecher care ia de pe oameni folia aia cenusie…imi scapa cum se chema. Ce as schimba eu daca as putea?

Oare l-as trimite pe taica-meu mai repede sa se opereze, marindu-i astfel sansele de supravietuire? Sau mi-as face curaj si m-as intoarce sa sarut fata aia din liceu dupa care imi batea inima repede? Sau m-as gandi ca ce e trecut de mult, e dus si asezat, ca toate cele trecute de mult au contribuit la educarea si formarea mea si le-as lasa acolo, incercand sa schimb ceva mai recent, ceva care ma racaie si nu-mi da pace, dandu-mi senzatia ca sunt un mare vid care urmeaza sa se prabuseasca in interiorul lui, ca o stea care trage sa moara?

Nu stiu….tu ce ai face?

Nimeni nu te invata cum sa reactionezi in fata durerii. Serios, ia ganditi-va, cand eram mici si ne loveam de ceva sau pateam ceva, cineva ne lua imediat in brate si ne mangaia, spunandu-ne cuvinte calde care ne faceau sa uitam de orice fel de durere. Automat, invatam de mici sa cautam compasiune si mangaiere in fata durerii de orice fel. E scris in educatia noastra, in felul nostru de a gandi, in partea aia automatizata a creierului nostru, care se formeaza la cele mai fragede varste si face din noi mai tarziu oameni normali sau criminali, violatori… Te loveai,  mangaiere, pupaturi, trecea. Te supara cineva? La fel. Normal, ati spune toti. Si totusi, ajunsi aici, in punctul asta al vietii, cand la propriu o iei in piept si incepi sa dai singur din coate, cum procedezi? De unde stii cum sa faci, cum sa reactionezi in fata durerii? Care e calea pe care trebuie sa o alegi atunci cand simti suvoiul ala fierbinte strabatandu-ti intreg corpul si taind orice legatura cu exteriorul? Cum e normal sa raspunzi sentimentului oribil, care inevitabil, te duce de fiecare data cu gandul la o intamplare din copilarie? Normal ca astepti disperat o mangaiere, o alinare, cateva cuvinte calde si acea atentie care sa te faca sa treci peste. Numai ca…de cele mai multe ori, nu mai e nimeni sa faca asta. Pentru ca oricat de mult ne place sa ne mintim, nu stim cum sa reactionam. Durerea (si cand spun durere ma refer nu doar la cea fizica, cea banala) este cu siguranta modalitatea suprema de intarire a caracterului unui om. E modul lent dar sigur de transformare din adolescent cu capul in nori intr-un om responsabil, puternic. Posac, e adevarat, dar puternic. ma uit la mine, ma uit in jur si aceeasi intrebare imi vine mereu in minte. Ce ne diferentiaza ca oamenii. Care e motivul ala nevazut care face ca doi oameni, asemanatori ca intelect, la fel de bine inzestrati fizic, din zone apropiate geografic, daca nu chiar foarte apropiate, sa fie atat de diferiti. Sigur, veti spune, e vorba de genetica, de mostenirea familiala de cunostinte, de mediul in care au fost crescuti. Si totusi NU. Singurul lucru care diferentiaza doi oameni de astfel asemanatori este capacitatea de a se adapta si a stii sa raspunda durerii. Vreau sa fie foarte clar ca nu ma refer aici la pozitia sociala direct legata de capacitatea financiara. Nu. Eu ma refer la acele diferente zdrobitoare intre…nu stiu, sa spunem un tanar de 30 de ani, urmand o prodigioasa cariera medicala si un altul, de asemenea de 30 de ani, care lucreaza cu ziua intr-un depozit de lemn intr-un cartier marginas al orasului. Suna gata sa pun ramasag ca mai mult de 90% din voi vor crede ca omul puternic e medicul. Are departea lui pozitia sociala, pachetul bogat de cunostinte, stapanirea de sine necesara zi de zi intr-un spital unde bolile se intrec in uratenie. E clar ca el e zilnic pus fata in fata cu durerea si deci stie sa-i faca fata. Si totusi NU. Cel mai puternic dintre cei doi e cel de-al doilea, cel care zi de zi invata sa faca fata propriei dureri, cea care ii macina lui sufletul, cea care il roade incet dar sigur, topindu-i orice zambet de pe fata dar facand din el un adevarat luptator, un adevarat supravietuitor. Si ce daca medicul vede zilnic durerea intiparita pe fetele miilor de bolnavi ce-i trec prin mana? Durerea aia nu-i apartine, nu o resimte si el. E doar un spectator pricajit la fastuoasa reprezentatie data de durere pe scena vietii. La sfarsitul zilei, el pleaca acasa, in caminul lui plin de lumina si bucurie, ia masa alaturi de minunata lui sotie si de cei doi copii adorabili pe care ii au impreuna si apoi adoarme linistit, ca un copil.  Mi-e extrem de clar in clipa asta, alergam o viata intreaga sa scapam de durere, cautand salvare in iubire, in averi, in orice lucru marunt care poate sa o indeparteze. Si totusi, ca sa ajungem acolo, sa ajungem la acea multumire de sine, la acea extrema serenitate, trebuie sa invatam sa ne acceptam durerea, trebuie sa invatam sa o stapanim, sa o facem aliatul nostru, punctul de sprijin in cele ce urmeaza, pentru ca fara ea, fara durere, nu exista viata.

Gata…mi-a ajuns. Am incercat sa vad pana unde poate ajunge mizeria si porcariile care ne sunt aruncate zi de zi in fata prin intermediul televizorului. Am avut rabdarea sa vad cum si daca se poate face fata zilnic aceluiasi rahat repetitiv, aruncat pe tevile tunurilor indreptate fara mila si cu marsavia de rigoare catre amaratul de rand care sta cu gura deschisa, pregatit sa-l inghita. Nu se poate… Nu se poate , sau nu pot eu, dar ma gandesc ca la fel ca mine sunt sute si mii in coltul asta de lume pe care il numim, oriunde ne-am afla, “acasa”.

Am capatat prostul obicei sa luam totul asa cum ne este dat. Udrea fura, Basescu fura, Boc fura, Nastase fura, ROMANIA fura. Doar noi, astia care va spunem lucrurile astea, suntem curati ca lacrima. Si acum sa vedem cine sunt astia…. Pai, luam telecomanda televizorului si vedem ce alternative avem…dam deoparte canalele care chiar merita, gen familia Discovery si celelalte multe posturi educatice si ne rezumam la ce avem pe plaiurile noastre. Alfabetic vorbind si nu numai, televiziunea din Romania incepe cu familia Antenelor, alaturi de satelitii lor. Familia Antenelor, adica familia Voiculescu, un trust cu iz de monopol mediatic, format din oameni de o oarecare calitate, ghidati complet gresit de sfantul ban.

Avem “In gura presei”, o emisiune care va schimba tiparele televiziunii cu siguranta. Un om, o masa, un laptop care nu merge si multa frustrare. Si cand te uiti in ochii prietenului urs, care scuipa din el ca o mitraliera ruseasca din al doilea razboi mondial rahaturi de doi lei, ascunzandu-se sub o fatarnica cearta eterna cu “mogulul” care il plateste extrem de bine sa se manifeste pe sticla, mai-mai ca-ti vine sa-l crezi. Doar ca pe mine unul nu ma convinge. Da, ok, e amuzant, uneori le spune cat de cat realist dar eu unul nu cred. Cum naiba niciodata, cel putin nu in ultima perioada, ca tot suntem in pre-campanie, n-ai sa-l vezi abordand subiecte deranjante pentru mogul. Pai nene, daca tot te tine fara aer conditionat si pe un salariu mizer, asa cum tot te bati cu falangele in stern, de ce naiba nu-l iei la puricat acolo unde-l doare, adica pe felia lui, aia cu Felix, chiar pe postul lui de televiziune. Asta, in viziunea mea, e dovada extrema de frustrare. Asta m-ar face sa cred ca esti sincer in legatura cu toate celelalte glumite legate de “deontologii” tai. Pe care nici macar nu ma obosesc sa-i urmaresc, apropo. Sau ca tu chiar esti deranjat de celelalte rahaturi pe care le descoperi prin ziare si comentezi cu atata patos, incat o mana de oameni chinuiti de grijile zilnice si de munca indobitocitoare le cred fara sa le rumege,doar pentru ca ai darul sa te exprimi plastic si bombastic in acelasi timp, strecurand ici si colo cate o urma de injuratura cu perdea, stiind ca circul e ca painea pentru romani. PUNCT.

Urmeaza Domnul Gadea, marele sef al trustului, eminenta cenusie cu fata de laborant chimist care, cel putin de cateva zile, iese in fiecare seara cu titluri din ce in ce mai “diaconesti”, demontand toate elementele care nu se aseaza perfect in tiparul “Felixian”. “Ce? Vor sa micsoreze salariile bugetarilor? SCANDAL, cum sa faca asa ceva? Pai cum, asta e masura populara sociala?” Nu prietene, nu e masura sociala pentru ca nu e luata de socialisti, acolo unde tata Felix a gasit cuib caldut, e luata de ceilalti. De aia care nu sunt cu tatuca mogulul in barca. Asa ca tunurile pe ei. “Cum? Udrea sfideaza comisia? Rusine! Lezmaiestate, ce sa mai…” N-am sa pic in pacatul de a-i lua apararea ministresei, ca sa zic asa, dar am sa spun asta… Da, Udrea e smechera in tara asta, prieteni, pentru ca stie cat si cum sa zica in asa fel incat voi sa va tavaliti pe jos de nervi, in frunte cu amicul Ludovic Organ si sa nu aveti ce naiba sa-i faceti… Pai, am sa fac o mica asociera libera de idei, sa vedem daca avem dreptate. Orice om raspunde in fata legii….Orice ministru raspunde intai in fata comisiilor. Pe de alta parte, orice ministru este om. De ce naiba trebuie sa facem comisii peste comisii, sa verificam ce nu se poate verifica, de ce trebuie sa organizam diferite plenuri de astea, cand mult mai normal este sa lasam justitiei si organelor competente sa vada daca si cum e necesar sa continue sau nu ancheta. Zic si eu….

Victor Ciutacu…fratele din alta mama a lui Badea. Aceeasi Marie, alta palarie. Asta cel putin cat a avut emisiune, mai improsca cu noroi si in alte directii. L-au linistit, acum e invitat permanent la Gadea, sa nu poate icni in lesa.

Am scris destul de mult si nu mi se pare ca am reusit sa redau ce nervi am in clipa asta pe toti imbecilii astia. Si cat de tare ma doare ca ma uit in jur, ascult parerile oamenilor si vad cat de usor influentabili suntem. Cat de usor isi insusesc oamenii parerile lugubru de imbecile ale taticilor de mai sus. Stiu ca ce fac eu acum sunt valuri intr-un pahar cu apa, dar promit sa nu ma las. Si ca sa fiu clar, nu e un post in care incerc sa apar camarilla rprezidentiala, asa cum am sa arat in posturile ce vor urma, ci doar randuri in care imi exprim regretul fata de imbecilizarea sistematica a acestui neam si-asa imbecil, prin intermediul televizorului.

Va urma cu siguranta!