Did I ask too much, more then a lot? You gave me nothing, now it’s all I’ve got… Sau, mai bine… And so it is, just like you said it would be, life goes easy on me, most of the time. Stii, ma intreb de multe ori, care ar fii primul lucru pe care l-as putea face daca as putea calatori inapoi in timp. Unde m-as duce? Care sa fie primul lucru pe care as dori sa-l schimb. Filfizonii vor spune desigur ca vor incerca sa-l omoare pe Hitler la nastere sau o chestie de asta. Eu ma rezum la viata mea, gri- exact ca reclama aia la detergentul ala smecher care ia de pe oameni folia aia cenusie…imi scapa cum se chema. Ce as schimba eu daca as putea?

Oare l-as trimite pe taica-meu mai repede sa se opereze, marindu-i astfel sansele de supravietuire? Sau mi-as face curaj si m-as intoarce sa sarut fata aia din liceu dupa care imi batea inima repede? Sau m-as gandi ca ce e trecut de mult, e dus si asezat, ca toate cele trecute de mult au contribuit la educarea si formarea mea si le-as lasa acolo, incercand sa schimb ceva mai recent, ceva care ma racaie si nu-mi da pace, dandu-mi senzatia ca sunt un mare vid care urmeaza sa se prabuseasca in interiorul lui, ca o stea care trage sa moara?

Nu stiu….tu ce ai face?

Nimeni nu te invata cum sa reactionezi in fata durerii. Serios, ia ganditi-va, cand eram mici si ne loveam de ceva sau pateam ceva, cineva ne lua imediat in brate si ne mangaia, spunandu-ne cuvinte calde care ne faceau sa uitam de orice fel de durere. Automat, invatam de mici sa cautam compasiune si mangaiere in fata durerii de orice fel. E scris in educatia noastra, in felul nostru de a gandi, in partea aia automatizata a creierului nostru, care se formeaza la cele mai fragede varste si face din noi mai tarziu oameni normali sau criminali, violatori… Te loveai,  mangaiere, pupaturi, trecea. Te supara cineva? La fel. Normal, ati spune toti. Si totusi, ajunsi aici, in punctul asta al vietii, cand la propriu o iei in piept si incepi sa dai singur din coate, cum procedezi? De unde stii cum sa faci, cum sa reactionezi in fata durerii? Care e calea pe care trebuie sa o alegi atunci cand simti suvoiul ala fierbinte strabatandu-ti intreg corpul si taind orice legatura cu exteriorul? Cum e normal sa raspunzi sentimentului oribil, care inevitabil, te duce de fiecare data cu gandul la o intamplare din copilarie? Normal ca astepti disperat o mangaiere, o alinare, cateva cuvinte calde si acea atentie care sa te faca sa treci peste. Numai ca…de cele mai multe ori, nu mai e nimeni sa faca asta. Pentru ca oricat de mult ne place sa ne mintim, nu stim cum sa reactionam. Durerea (si cand spun durere ma refer nu doar la cea fizica, cea banala) este cu siguranta modalitatea suprema de intarire a caracterului unui om. E modul lent dar sigur de transformare din adolescent cu capul in nori intr-un om responsabil, puternic. Posac, e adevarat, dar puternic. ma uit la mine, ma uit in jur si aceeasi intrebare imi vine mereu in minte. Ce ne diferentiaza ca oamenii. Care e motivul ala nevazut care face ca doi oameni, asemanatori ca intelect, la fel de bine inzestrati fizic, din zone apropiate geografic, daca nu chiar foarte apropiate, sa fie atat de diferiti. Sigur, veti spune, e vorba de genetica, de mostenirea familiala de cunostinte, de mediul in care au fost crescuti. Si totusi NU. Singurul lucru care diferentiaza doi oameni de astfel asemanatori este capacitatea de a se adapta si a stii sa raspunda durerii. Vreau sa fie foarte clar ca nu ma refer aici la pozitia sociala direct legata de capacitatea financiara. Nu. Eu ma refer la acele diferente zdrobitoare intre…nu stiu, sa spunem un tanar de 30 de ani, urmand o prodigioasa cariera medicala si un altul, de asemenea de 30 de ani, care lucreaza cu ziua intr-un depozit de lemn intr-un cartier marginas al orasului. Suna gata sa pun ramasag ca mai mult de 90% din voi vor crede ca omul puternic e medicul. Are departea lui pozitia sociala, pachetul bogat de cunostinte, stapanirea de sine necesara zi de zi intr-un spital unde bolile se intrec in uratenie. E clar ca el e zilnic pus fata in fata cu durerea si deci stie sa-i faca fata. Si totusi NU. Cel mai puternic dintre cei doi e cel de-al doilea, cel care zi de zi invata sa faca fata propriei dureri, cea care ii macina lui sufletul, cea care il roade incet dar sigur, topindu-i orice zambet de pe fata dar facand din el un adevarat luptator, un adevarat supravietuitor. Si ce daca medicul vede zilnic durerea intiparita pe fetele miilor de bolnavi ce-i trec prin mana? Durerea aia nu-i apartine, nu o resimte si el. E doar un spectator pricajit la fastuoasa reprezentatie data de durere pe scena vietii. La sfarsitul zilei, el pleaca acasa, in caminul lui plin de lumina si bucurie, ia masa alaturi de minunata lui sotie si de cei doi copii adorabili pe care ii au impreuna si apoi adoarme linistit, ca un copil.  Mi-e extrem de clar in clipa asta, alergam o viata intreaga sa scapam de durere, cautand salvare in iubire, in averi, in orice lucru marunt care poate sa o indeparteze. Si totusi, ca sa ajungem acolo, sa ajungem la acea multumire de sine, la acea extrema serenitate, trebuie sa invatam sa ne acceptam durerea, trebuie sa invatam sa o stapanim, sa o facem aliatul nostru, punctul de sprijin in cele ce urmeaza, pentru ca fara ea, fara durere, nu exista viata.

Gata…mi-a ajuns. Am incercat sa vad pana unde poate ajunge mizeria si porcariile care ne sunt aruncate zi de zi in fata prin intermediul televizorului. Am avut rabdarea sa vad cum si daca se poate face fata zilnic aceluiasi rahat repetitiv, aruncat pe tevile tunurilor indreptate fara mila si cu marsavia de rigoare catre amaratul de rand care sta cu gura deschisa, pregatit sa-l inghita. Nu se poate… Nu se poate , sau nu pot eu, dar ma gandesc ca la fel ca mine sunt sute si mii in coltul asta de lume pe care il numim, oriunde ne-am afla, “acasa”.

Am capatat prostul obicei sa luam totul asa cum ne este dat. Udrea fura, Basescu fura, Boc fura, Nastase fura, ROMANIA fura. Doar noi, astia care va spunem lucrurile astea, suntem curati ca lacrima. Si acum sa vedem cine sunt astia…. Pai, luam telecomanda televizorului si vedem ce alternative avem…dam deoparte canalele care chiar merita, gen familia Discovery si celelalte multe posturi educatice si ne rezumam la ce avem pe plaiurile noastre. Alfabetic vorbind si nu numai, televiziunea din Romania incepe cu familia Antenelor, alaturi de satelitii lor. Familia Antenelor, adica familia Voiculescu, un trust cu iz de monopol mediatic, format din oameni de o oarecare calitate, ghidati complet gresit de sfantul ban.

Avem “In gura presei”, o emisiune care va schimba tiparele televiziunii cu siguranta. Un om, o masa, un laptop care nu merge si multa frustrare. Si cand te uiti in ochii prietenului urs, care scuipa din el ca o mitraliera ruseasca din al doilea razboi mondial rahaturi de doi lei, ascunzandu-se sub o fatarnica cearta eterna cu “mogulul” care il plateste extrem de bine sa se manifeste pe sticla, mai-mai ca-ti vine sa-l crezi. Doar ca pe mine unul nu ma convinge. Da, ok, e amuzant, uneori le spune cat de cat realist dar eu unul nu cred. Cum naiba niciodata, cel putin nu in ultima perioada, ca tot suntem in pre-campanie, n-ai sa-l vezi abordand subiecte deranjante pentru mogul. Pai nene, daca tot te tine fara aer conditionat si pe un salariu mizer, asa cum tot te bati cu falangele in stern, de ce naiba nu-l iei la puricat acolo unde-l doare, adica pe felia lui, aia cu Felix, chiar pe postul lui de televiziune. Asta, in viziunea mea, e dovada extrema de frustrare. Asta m-ar face sa cred ca esti sincer in legatura cu toate celelalte glumite legate de “deontologii” tai. Pe care nici macar nu ma obosesc sa-i urmaresc, apropo. Sau ca tu chiar esti deranjat de celelalte rahaturi pe care le descoperi prin ziare si comentezi cu atata patos, incat o mana de oameni chinuiti de grijile zilnice si de munca indobitocitoare le cred fara sa le rumege,doar pentru ca ai darul sa te exprimi plastic si bombastic in acelasi timp, strecurand ici si colo cate o urma de injuratura cu perdea, stiind ca circul e ca painea pentru romani. PUNCT.

Urmeaza Domnul Gadea, marele sef al trustului, eminenta cenusie cu fata de laborant chimist care, cel putin de cateva zile, iese in fiecare seara cu titluri din ce in ce mai “diaconesti”, demontand toate elementele care nu se aseaza perfect in tiparul “Felixian”. “Ce? Vor sa micsoreze salariile bugetarilor? SCANDAL, cum sa faca asa ceva? Pai cum, asta e masura populara sociala?” Nu prietene, nu e masura sociala pentru ca nu e luata de socialisti, acolo unde tata Felix a gasit cuib caldut, e luata de ceilalti. De aia care nu sunt cu tatuca mogulul in barca. Asa ca tunurile pe ei. “Cum? Udrea sfideaza comisia? Rusine! Lezmaiestate, ce sa mai…” N-am sa pic in pacatul de a-i lua apararea ministresei, ca sa zic asa, dar am sa spun asta… Da, Udrea e smechera in tara asta, prieteni, pentru ca stie cat si cum sa zica in asa fel incat voi sa va tavaliti pe jos de nervi, in frunte cu amicul Ludovic Organ si sa nu aveti ce naiba sa-i faceti… Pai, am sa fac o mica asociera libera de idei, sa vedem daca avem dreptate. Orice om raspunde in fata legii….Orice ministru raspunde intai in fata comisiilor. Pe de alta parte, orice ministru este om. De ce naiba trebuie sa facem comisii peste comisii, sa verificam ce nu se poate verifica, de ce trebuie sa organizam diferite plenuri de astea, cand mult mai normal este sa lasam justitiei si organelor competente sa vada daca si cum e necesar sa continue sau nu ancheta. Zic si eu….

Victor Ciutacu…fratele din alta mama a lui Badea. Aceeasi Marie, alta palarie. Asta cel putin cat a avut emisiune, mai improsca cu noroi si in alte directii. L-au linistit, acum e invitat permanent la Gadea, sa nu poate icni in lesa.

Am scris destul de mult si nu mi se pare ca am reusit sa redau ce nervi am in clipa asta pe toti imbecilii astia. Si cat de tare ma doare ca ma uit in jur, ascult parerile oamenilor si vad cat de usor influentabili suntem. Cat de usor isi insusesc oamenii parerile lugubru de imbecile ale taticilor de mai sus. Stiu ca ce fac eu acum sunt valuri intr-un pahar cu apa, dar promit sa nu ma las. Si ca sa fiu clar, nu e un post in care incerc sa apar camarilla rprezidentiala, asa cum am sa arat in posturile ce vor urma, ci doar randuri in care imi exprim regretul fata de imbecilizarea sistematica a acestui neam si-asa imbecil, prin intermediul televizorului.

Va urma cu siguranta!

Ne naştem singuri. Nu e nimeni lângă noi în clipa în care hotărâm să părăsim incinta caldă în care ne-am făcut apariţia ca organisme pluricelulare, pregătiţi să dam piept cu viaţa, cu fruntea înainte. Singuri, noi şi placenta. Nici macar cea care ne-a purtat 9 luni în ea nu e cu noi în clipa aia pentru ca nu ştie ce să facă…şi ea la rândul ei a venit singură pe lume. Eşti doar tu, placenta şi acea entitate supremă in care ne place să credem pentru a nu ne pierde minţile.

Trăim singuri. Ne îndrăgostim, ne trece, ne îndrăgostim iar, iarăşi ne trece, ne căsătorim sau nu, avem copii sau nu. Dar de fapt, cine e cu noi? Cine ne cunoaşte toate gândurile, toate prostiile, fiecare frământare? NIMENI.

Murim singuri. Nu e nimeni cu tine în clipa în care ai acel flash cu toata viaţa ta. Când realizezi că ai fi putut face atât de multe lucruri şi ca de fapt te-ai grabit să aştepţi mereu ziua de mâine şi acum ea nu mai exista. Nu e nimeni lângă tine atunci cand ultima scânteie transmisă de ultimul neuron activ se stinge şi ea. Şi nimeni nu e deranjat că tu nu mai eşti decat din motive pur personale.

Citesc rândurile de mai sus şi mă intreb de ce le scriu. Oare nu e absolut toată lumea conştientă că suntem programaţi genetic să fim singuratici?

Nu, nu e un entry pesimist, e poate cel mai optimist dintre toate, pentru că e examenul meu de maturizare. Am realizat toate lucrurile de mai sus şi totuşi iubesc viaţa. Iubesc toate mirosurile, toate sunetele şi toate hopurile vieţii. Imi place aerul, imi place lenea, imi plac buzele pe care le-am sărutat aseara, imi place să traiesc. Pentru ca omul e o fiinţă stranie. Crede in puteri divine care îi veghează paşii, crede în semne, în zodii, în destin, în noroc. Şi atunci cine sunt eu să mă opun generalităţii? De ce să îmi limitez orizontul, de ce să nu zambesc ros de gânduri meschine că oricum nu-mi vede nimeni zambetul?

Adunând punctele şi făcând media, un singur lucru e de neînlocuit. Loialitatea şi bucuria sinceră a prietenilor adevaraţi, cei care nu aşteapta de la tine decât să rămâi persoana pe care o cunosc ei, persoana din acel grup restrans care ne dă senzaţia că brusc, nu mai suntem singuri.

Zambeşte, chiar dacă zambeşti numai pentru tine, dacă nu o faci tu, cine o să o facă?

Ah, şi chedă din rubic!

Am în cap de câteva zile un post, doar că nu reuşesc să mi-l aşez exact pe paragrafe în minte. Nu e nimic special, nu rescriu nici o lege a fizicii, nu descopăr prin el noi metode de salvare a planetei. E doar o idee care mî frîmântă de ceva timp şi trebuie să o pun in cuvinte, să o citesc şi apoi să trag concluzia dacă sunt sau nu nebun.

Ne place sexul, e destul de clar. Si, la fel ca aproape toate lucrurile de pe lumea asta, exista doua laturi, doua puncte de vedere referitoare la sex.

Atat barbatul cat si femeia sun ahtiati dupa sex. Nu conteaza cum, unde sau cu cine, atata timp cat este sex cu adevarat. Si de ce spun sex cu adevarat? Pentru ca nu e mereu la fel. Am purtat o discutie cu o veche cunostinta din care am tras o concluzie trista. Intre barbati si femei exista o ruptura la nivel de comunicare, ruptura care se transpune pana la cele mai indepartate nivele ale existentei lor impreuna. Barbatul, sau cel care se considera cu adevarat barbat, are o viziune extrem de minimala asupra sexului si a vietii in general. Sexul trebuie sa fie de calitate, cu cineva care sa stie sa-l manevreze atunci cand diferiti stimuli ii ingreuneaza capacitatile copulative. Adica mai pe romaneste, barbatul stie sa faca sex ca un adevarat star de filme porno, atunci cand e implicata si o femeie. Stie sa o faca pe aceasta sa descopere ca vocea ei are tonalitati mai ridicate decat se astepta ea, stie sa o faca sa smulga hainele de pe el si sa-l futa in mijlocul parcului, tipand de parca ar fi singuri acolo, stie sa o faca sa tremure si sa ii ceara sa se opreasca pentru ca nu mai rezista placerii. Stie toate astea, dar doar cu o femeie. O femeie adevarata.

Si acum sa vedem ce-i cu femeia adevarata. Vorbesc din auzite pentru ca sunt atat de rare incat e mare noroc sa intalnesti una. Femeia adevarata nu gateste. Dar nu pentru ca nu stie ci doar pentru ca nu vrea. Femeia adevarata va gati cu siguranta atunci cand dupa o noapte de nenumarate orgasme alaturi de barbatul adevarat, aceasteia i se va face pofta de reteta bunicii de prajiturele de casa. Fiti siguri insa ca femeia adevarata nu va gati niciodata barbatului adevarat aceeasi reteta doar pentru ca ii e pofta acestuia. Femeia adevarata nu adoarme niciodata inaintea barbatului. De ce? Pentru ca il asteapta sa adoarma ca sa-si poata suna iubitul (barbat ne-adevarat) ca sa-i spuna ca petrecerea cu fetele e super si ca nu o sa mai intarzie mult. Nu o face pentru ca i-ar rani orgoliul barbatului adevarat, ci doar pentru ca se loveste de anumite chestii invatate de la bunici, din copilaria ei, care ii tot rasuna in minte. Faptul ca se supune voit sau nevoit acestor dogme nu o face o femeie mai putin adevarata.

O femeie adevarata stie cum trebuie sa procedeze atunci cand, in urma unei petreceri, barbatul adevarat a baut mai mult decat aparatul lui de copulat poate suporta. Si asta pentru ca ea stie ca nu exista pula nevolnica ci doar o femeie ne-adevarata. Femeia adevarata va stii intotdeauna unde si cum sa-l linga si sa-l suga pe barbatul adevarat pentru ca acesta sa redevina star de filme porno.

O femeie adevarata nu e niciodata geloasa, pentru ca ea stie ca e atat de buna in pat, incat barbatul adevarat nu va reusi sa o insele niciodata pentru ca nimeni nu trece de la fazan la fasole. In plus, o femeie adevarata de obicei inseala, asa ca e extrem de stupid sa fie geloasa.

Femeia adevarata stie exact cata presiune sa aplice pe barbatul adevarat pentru ca acesta sa-i satisfaca toate placerile. Ideile de neconceput de inducere a unui sentiment de vina asupra barbatului adevarat pentru incapacitatea de a performa intr-un moment sau altul sunt neavenite si prost folosite. In astfel de momente, femeia adevarata scoate la bataie arsenalul istoric, dansul lasciv, miscarile provocatoare, eliminandu-si in acelasi timp din cap orice urma de mandrie sau ganduri negre fata de barbatul adevarat. De ce? Pentru ca barbatul adevarat simte aceste ganduri si se revine la starea anterioara, care nu este de dorit.

Femeia adevarata este intotdeauna satisfacuta chiar si atunci cand decide sa devina monogama, pentru ca are imaginatia necesara sa faca din fiecare seara una diferita, ca si cum ea si acel barbat adevarat nu au mai impartit locul de gemete niciodata inainte.

Femeia adevarata nu este posesiva pentru ca ea stie ce inseamna omenia si prietenia, asa ca atunci cand gaseste un barbat adevarat, il imparte cu suratele ei, dar doar daca si ele sunt femei adevarate.

Femeia adevarata nu se cearta, pentru ca ea stie ca cearta este inutila,  fiind folosit doar ca scuza de catre femeile ne-adevarate pentru a ajunge in locul cu gemete. Femeia adevarata stie cum sa ajunga acolo si fara ea.

Adevarata femeie adevarata este o amanta excelenta, stie sa il starneasca pe barbatul adevarat in asa fel incat ea sa se simta infinit mai bine ca el. Stie sa-l manipuleze, facandu-l sa creada ca el e o vedeta de filme porno, in asa fel incat acesta chiar ajunge sa fie una. Femeia adevarata este cel mai bun afrodisiac pentru barbatul adevarat.

Tot ea este o persoana de lume, sociabila, preferand compania barbatilor adevarati si a femeilor adevarate. In nici un caz nu este adecvat si nici recomandat ca femeile si barbatii adevarati sa fie incrucisati, chiar si efemer, cu rasele impure. Rezultatele sexcuale pot fi absolut demoralizante si pot distruge definitiv adevaratul din ecuatie.

Femeia adevarata detine atat de multe calitati incat este inutil sa ne aplecam asupra tuturor in acest fragment, deoarece vor urma multe altele, detaliate si cu exemple la obiect.

Cat despre barbatul adevarat, ei bine, el se muleaza perfect pe tiparul femeii adevarate. Dar este absolut dependent de existenta unei femei adevarate, care sa stie sa-l transforme intr-o vedeta de filme porno.

Va urma…..

(promit sa editez textul ulterior, pentru a contine diacriticele promise)