Like this:

Nimeni nu te invata cum sa reactionezi in fata durerii. Serios, ia ganditi-va, cand eram mici si ne loveam de ceva sau pateam ceva, cineva ne lua imediat in brate si ne mangaia, spunandu-ne cuvinte calde care ne faceau sa uitam de orice fel de durere. Automat, invatam de mici sa cautam compasiune si mangaiere in fata durerii de orice fel. E scris in educatia noastra, in felul nostru de a gandi, in partea aia automatizata a creierului nostru, care se formeaza la cele mai fragede varste si face din noi mai tarziu oameni normali sau criminali, violatori… Te loveai,  mangaiere, pupaturi, trecea. Te supara cineva? La fel. Normal, ati spune toti. Si totusi, ajunsi aici, in punctul asta al vietii, cand la propriu o iei in piept si incepi sa dai singur din coate, cum procedezi? De unde stii cum sa faci, cum sa reactionezi in fata durerii? Care e calea pe care trebuie sa o alegi atunci cand simti suvoiul ala fierbinte strabatandu-ti intreg corpul si taind orice legatura cu exteriorul? Cum e normal sa raspunzi sentimentului oribil, care inevitabil, te duce de fiecare data cu gandul la o intamplare din copilarie? Normal ca astepti disperat o mangaiere, o alinare, cateva cuvinte calde si acea atentie care sa te faca sa treci peste. Numai ca…de cele mai multe ori, nu mai e nimeni sa faca asta. Pentru ca oricat de mult ne place sa ne mintim, nu stim cum sa reactionam. Durerea (si cand spun durere ma refer nu doar la cea fizica, cea banala) este cu siguranta modalitatea suprema de intarire a caracterului unui om. E modul lent dar sigur de transformare din adolescent cu capul in nori intr-un om responsabil, puternic. Posac, e adevarat, dar puternic. ma uit la mine, ma uit in jur si aceeasi intrebare imi vine mereu in minte. Ce ne diferentiaza ca oamenii. Care e motivul ala nevazut care face ca doi oameni, asemanatori ca intelect, la fel de bine inzestrati fizic, din zone apropiate geografic, daca nu chiar foarte apropiate, sa fie atat de diferiti. Sigur, veti spune, e vorba de genetica, de mostenirea familiala de cunostinte, de mediul in care au fost crescuti. Si totusi NU. Singurul lucru care diferentiaza doi oameni de astfel asemanatori este capacitatea de a se adapta si a stii sa raspunda durerii. Vreau sa fie foarte clar ca nu ma refer aici la pozitia sociala direct legata de capacitatea financiara. Nu. Eu ma refer la acele diferente zdrobitoare intre…nu stiu, sa spunem un tanar de 30 de ani, urmand o prodigioasa cariera medicala si un altul, de asemenea de 30 de ani, care lucreaza cu ziua intr-un depozit de lemn intr-un cartier marginas al orasului. Suna gata sa pun ramasag ca mai mult de 90% din voi vor crede ca omul puternic e medicul. Are departea lui pozitia sociala, pachetul bogat de cunostinte, stapanirea de sine necesara zi de zi intr-un spital unde bolile se intrec in uratenie. E clar ca el e zilnic pus fata in fata cu durerea si deci stie sa-i faca fata. Si totusi NU. Cel mai puternic dintre cei doi e cel de-al doilea, cel care zi de zi invata sa faca fata propriei dureri, cea care ii macina lui sufletul, cea care il roade incet dar sigur, topindu-i orice zambet de pe fata dar facand din el un adevarat luptator, un adevarat supravietuitor. Si ce daca medicul vede zilnic durerea intiparita pe fetele miilor de bolnavi ce-i trec prin mana? Durerea aia nu-i apartine, nu o resimte si el. E doar un spectator pricajit la fastuoasa reprezentatie data de durere pe scena vietii. La sfarsitul zilei, el pleaca acasa, in caminul lui plin de lumina si bucurie, ia masa alaturi de minunata lui sotie si de cei doi copii adorabili pe care ii au impreuna si apoi adoarme linistit, ca un copil.  Mi-e extrem de clar in clipa asta, alergam o viata intreaga sa scapam de durere, cautand salvare in iubire, in averi, in orice lucru marunt care poate sa o indeparteze. Si totusi, ca sa ajungem acolo, sa ajungem la acea multumire de sine, la acea extrema serenitate, trebuie sa invatam sa ne acceptam durerea, trebuie sa invatam sa o stapanim, sa o facem aliatul nostru, punctul de sprijin in cele ce urmeaza, pentru ca fara ea, fara durere, nu exista viata.