Like this:

Exista pe lume mai multe tipuri de oameni. Oamenii catalogati generic drept “prosti” formeaza primul tip. Fiecare dintre noi sunt convins ca are in lista lui de cunostinte cel putin o persoana pe care o poate numi, fara strangere de inima, prost. Ciudat este ca si acea persoana la randul ei are in lista de cunostinte un asemenea specimen. Privit din exterior, aceasta legatura continua intre prostul meu, prostul prostului si asa mai departe incepe sa ma puna pe ganduri. E destul de clar ca aceasta catalogare generica nu acopera perfect arealul de stupiditate existenta.

O alta varianta ar fi prostii general acceptati. Din aceasta specie fac parte cei care poarta aceasta eticheta in mai multe liste de cunostinte. Acesta e prostul universal valabil, am putea spune. Cel care sfideaza orice limita a bunului simt, tiranul prostiei, dictatorul imbecilitatii, despotul retardului. Dar, din nou, privit din exterior, chiar si acest tip de specimen este mai mult ca sigur bine vazut in macar o lista de cunostinte.

Probabil ca o sa va intrebati de ce am inceput acest post cu peioratia despre oamenii prosti. Sincer sa va spun, nu am un raspuns precis la intrebarea asta, dar de cateva zile incerc sa gasesc definitia prostiei absolute, a omului in stare pura de prostie. Ne lovim zilnic de aceasta problema, in trafic, pe strada, la job, oriunde. Instantaneu, la orice randez-vous cu aceast tip de specie umana, prostul, mintea noastra refuza sa mai analizeze orice fel de legatura logica intre faptele sau spusele acestuia si realitatea. Il catalogam scurt drept prost si ne vedem in continuare de treaba, asta inseninandu-ne oarecum ziua si detensionand momentul.

Preferam sa etichetam repede si sa trecem mai departe, fiind zilnic intr-o continua alergare dupa acel “ceva” care sa ne asigure linistea interioara. Si daca asta inseamna sa aruncam in stanga si in dreapta cu cuvantul “prostule”, ei bine, asta e…:) De ceva vreme, am incercat sa limitez etichetarea si sa caut substratul problemei. Iata la ce concluzii am ajuns: definitia generala a prostiei nu e una universal valabila. DEX-ul ne spune ca prostia e, citez:  ” 1. Starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură, starea omului prost; (concr.) faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare. .” Si daca nu vorbele, faptele sau comportamentul ne duce cu gandul la etichetarea noastra. Daca e vorba doar de fata omului, de felul cum se imbraca, cum merge…. Ok, imbracatul, mersul sunt fapte, dar nu cred ca la asta se refera definitia.

Mergand mai departe cu cercetarea, am incercat sa vad ce gandeau vechii intelepti despre prostie. Esop, de exemplu, folosea fabulele pentru a scoate in evidenta prostia omeneasca. Incerca astfel sa lase la latitudinea cititorului etichetarea exacta, stimulandu-i doar curiozitatea si capacitatea de procesare a informatiilor. Mai tarziu, Caragiale folosea schitele si nuvelele sale in acelasi scop, dar fara sa puna punctul pe i, fara sa ii numeasca direct prosti, lipsiti de caracter sau de educatie. De ce?

Pentru ca difinitia prostia, in viziunea mea, variaza in functie de punctul de vedere, de educatia primita de observator, de stilul de viata, de dorinte, sperante, visuri si impliniri. Ce poate insemna extrema prostie pentru unul, e perfect normal pentru celalalt.

Ok, si acum sunt gata:

Prostie: 1. Ansamblu de fapte, vorbe, manifestari, comportamente, exprimari ale unui caracter, care in viziunea unui observator externe, nu se pliaza perfect cu viziunile sale asupra vietii.  2. Ansamblu de manifestari neconforme tiparelor zilnice, care ies din cotidianul actiunilor obisnuite, manifestari incoerente sau incomplet exprimate de catre un caracter in relatie directa cu unul sau mai multe caractere observator.

Concluzia mea e simpla… Fiecare din noi e prost in ochii cel putin unuia din lista noastra de cunostinte.